Universuri paralele - despre serialul ”Rămâi cu mine” de la HBO

Am urmărit pe sărite noul serial original HBO România și, deși este un divertisment facil, plăcut, nu încetez să mă minunez la fiecare nou episod despre autismul programatic al acestuia.
Pare că acțiunea nu se petrece în România, ci într-un univers paralel. Dacă imaginile panoramate cu Bucureștiul de la generic, sau cadrele de exterior căutat frumoase se justifică în măsura în care ne îndeamnă pe noi, privitori, să ne redescoperim metropola - povestea, construcția personajelor, interioarele și dilemele eroilor mi se par de un fals care frizează absurdul.
Te poți întreba dacă producătorii au urmărit doar să facă Copy / Paste la un serial israelian construit pe o idee similară (ca și în cazul mini-seriei ”În Derivă” - care însă părea mai serios adaptată realităților românești, sau poate doar subiectul în sine, cumva elitist, făcea povestea mai plauzibilă) sau doar și-au imaginat că o asemenea lume poate exista și în România - și sunt convins că ea există, deși este o lume mică și cumva închisă. Din această perspectivă demersul poate fi justificat, dar până la urmă un trust media precum HBO nu investește o sumă nu mică, într-un produs doar de dragul ideii (mai ales când produsul arată ca un serial de tip ”Tânăr și neliniștit” - doar că jucat în limba română) - ci se gândește în primul rând la public și la efectul produsului asupra acestuia.
Ori, eu nu reușesc să îmi dau seama cărui public se adresează acest produs. Cunoscând și eu câte ceva din vestita ”clasă medie” românească pot spune că realitatea este cu totul alta. Poate doar câțiva privilegiați din industria media și de advertising se pot lăuda că locuiesc în case ca cele prezentate în film și au viața socială lipsită de griji care ni se servește, o viață care le permite să se gândească doar la f...t și la împlinirile sentimentale, pentru că toate celelalte griji au dispărut. Iarăși, nu spun că astfel de oameni nu există, dar sunt extrem de puțini. Clasa medie, până la nivel de middle și chiar de top management mai locuiește (și) în blocuri comuniste, nu doar în vile din Pipera. Își mai duce copii și la grădinițe de stat, mai înjură în trafic... și nu prea are timp de masaje cu maseuze profesioniste, tinere, frumoase și care locuiesc la rândul lor într-un cartier nou, într-o veșnică duminică dimineața. Personajele din mini-serie sunt tineri, chiar foarte tineri, reușind să își facă o situație mai mult decât prosperă prin propriile puteri, fără vreo intersectare de orice fel cu alte generații - când știm foarte bine că o mare parte din marile averi, proprietăți etc. din România au fost făcute printr-o strânsă legătură cu trecutul comunist. Eroii din ”Rămâi cu mine” par apăruți din nimic pe o pajiște cu flori, fără conflicte de generație: părinții lor fie nu apar deloc, fie sunt artiști doar cu probleme de carieră (1 caz), fie au murit - ce convenabil! - (1 caz care umple jumătate de episod).
Mai mult, toate ”ciocnirile” cu realitatea se petrec într-un mediu aseptic. Unde altundeva decât într-unul dintre puținele spitale românești care arată decent (Spitalul Universitar București) se putea opera la nas una dintre eroine? Evident, locuind într-o rezervă de lux, singură, așa cum am văzut în sute de filme americane, unde nici un fior de șpagă sau de problemă medicală nu pătrunde. Chiar și atunci când apar probleme, strict medicale, vedem câțiva oameni în halate albastre alergând pe un hol impecabil, în timp ce prietenii celei internate stau și discută la un bufet ”de incintă” absolut occidental (care da, chiar există acolo).
Pot să înțeleg că HBO și-a dorit să livreze un divertisment care să ne facă să uităm de grijile de zi cu zi, de criză, pe noi ăștia din clasa medie (pentru că în mod evident problematica romantică cu iz moderat-destrăbălat - tema adulterului, inclusiv homo-erotic - este adresată unui anumit tip de public). Problema reală este alta. Dezbrăcate de orice dilemă socială, familială, financiară, fără nici un racord la realitatea românească - personajele devin doar niște fantoșe, niște falsuri grosolane, niște umbre care se mișcă doar la suprafața a ceea ce poate fi ”omenescul”. Actorii, deși mulți dintre ei talentați, deși ne sunt dragi, iar pe unii îi cunosc personal și cred că ”pot mai mult” - nu joacă decât situația de moment, fără a putea construi în profunzimea personajului.
Cel mai flagrant asemenea caz este al personajului lui Andi Vasluianu pentru că, de!, întâmplarea face că l-am putut vedea și în alte roluri. La primul nivel înțelegem că e un tip căsătorit, plictisit de căsătorie și care, datorită farmecului personal (de asta a și fost ales actorul) profită de orice ocazie pentru a ”călca strâmb” - conform principiului că un bărbat nu refuză ocazia, iar în acest caz o mai și caută. OK, ăsta e primul nivel. Dar dincolo de asta? De unde vine personajul? Cu ce se ocupă? Care sunt pasiunile lui? Cum s-a construit și cum a evoluat căsnicia lui până în punctul în care acum lucrurile nu mai funcționează? Se pare că la nivelul simplist la care au văzut lucrurile scenariștii HBO - este suficient să pui alături de el o femeie frumoasă (Antonia Ionescu) cu care nu se mai înțelege și gata, avem toate justificările. Este strict nivelul la care se construiesc toate telenovelele...
Într-un asemenea context toată distribuția principală joacă decent pe o singură trăsătură ”de condei”, cu două excepții notabile; una pe plus - Lucian Ifrim care reușește să dea o oarecare profunzime personajului masculin de vârstă medie, timid și iremediabil îndrăgostit de colega, nici ea nu foarte frumoasă, de servici - strict dintr-o fericită, dar accidentală, distribuire potrivită (pentru că scenariul nu este mai generos în cazul său; și aici cineva cârcotaș s-ar putea întreba dacă un bărbat de peste 30 de ani poate fi chiar atât de naiv, bine intenționat, greoi în exprimare etc. în realitate); și una pe negativ - Iulia Lumânare - care joacă monocolor unul dintre cele mai complexe personaje din serie, aș zice chiar personajul principal, măcar și pentru simplul fapt că oglindește prin parcursul său tema fundamentală a poveștii (are relații foarte diferite, inclusiv sexuale, cu mai mulți bărbați).
Prin falsitate și lipsă de profunzime serialul nu își atinge ținta, pentru că, chiar dacă publicul nu se poate recunoaște în imaginea de carte poștală în totală contradicție cu realitatea românească, nici nu poate simpatiza și empatiza cu niște personaje din carton. Ne putem uita, da, la producția HBO România pentru că ne este drag să vedem niște actori români vorbind românește în niște situații extra-terestre, ”ca la Hollywood” (deși până și acolo efortul de a integra jobul, mediul personajelor în poveste pare uneori mai mare decât în situația de față); dar asta nu e suficient ca să nu schimb canalul sau ca să mă doară că am pierdut primele cincisprezece minute din noul episod.
Mai mult, incongruența cu mentalul și concretul românesc în loc să se diminueze pe parcurs - se duce în sus: acțiunea se va muta în Toscana, unde Eva, eroina interpretată de Iulia Lumânare, va petrece o vacanță cu noul ei iubit englez și bogat (oau! iată și visul românesc, în varianta feminină și high-class...).
Prin modul cum s-au pus ”bazele” poveștii - orice efort ulterior de a aduce în discuție realități locale nu vor trage producția decât și mai mult în penibil, pentru că nu pot reprezenta decât întorsături narative fără profunzime. Avem de exemplu un personaj, interpretat decent de Aureliu Surulescu (inițial mi-a fost antipatic pentru că părea doar ”frumușelul de serviciu” și nu îl cunoșteam pe actor, dar acesta s-a achitat foarte bine de sarcinile, puține, oferite de rol) - ale cărui singure probleme este cum să împace atracția față de personajul Iuliei Lumânare cu căsnicia cu o soție colerică și foarte însărcinată. El reușește, pac!, pocnind din degete să schimbe meserie de florar - antreprenor cu mult mai bănoasa meserie de angajat într-o firmă de advertising (unde lumea nu pare a se ocupa cu nimic, în afară de a arăta foarte cool) - la dorința ad-hoc a soției. În plus, tot la dorința soției, nu are nici o problemă în a renunța la acest job bine plătit doar pentru că acesteia... nu îi place de șefa lui fițoasă (același personaj Eva al Iuliei Lumânare pe care, ca în orice telenovelă care se respectă, acesta o reîntâlnește la interviul de angajare - dar el este angajat pentru calitățile lui profesionale cutremurătoare, nu pentru simpatia reciprocă evidentă. Fix cum se întâmplă în fiecare zi în România!).
Să ne imaginăm deci că acest personaj are brusc prin episodul cincisprezece un conflict de generație cu tatăl său, despre care aflăm acum că e un fost ofițer de rang înalt de Securitate, de la care el urmează să moștenească multe și mărunte... Cum am putea crede mai mult această poveste dacă până acum, în multe episoade, nu s-a construit nimic în profunzime cu acest personaj?
O notă specială despre coloana sonoră: muzica special compusă de Byron pentru serial este excelentă. Pe lângă faptul că, în nota caracteristică a formației, crează o notă de mister, de straniu (care ar putea rima și cu irealitatea profundă a poveștii, dar și cu, la un nivel mai adecvat, problemele interioare ale personajelor, de genul ”inima mea tânjește după niște lucruri greu de prins în cuvinte”) - versurile unui singur cântec (dintre cele ”peste zece”) conțin mai mult adevăr, exprimat condensat, poetic, decât cinci episoade de ”întâmplări adevărate”.
În concluzie recomand serialul ”Rămâi cu mine” tuturor celor care vor să vadă actori tineri români buni, fețe noi și care vor să se reîndrăgostească de Bucureștiul prezentat ca în cărțile poștale. Nu îl recomand tuturor celor pe care minciuna vis-a-vis de realitatea românească îi înfurie.